acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin...

stiu ca timpul e ireversibil. facand parte din noi, nu ne lasa pe noi sa facem parte din el. e atat de efemer, si totusi atat de omniprezent, o prezenta tacuta, dar semnificativa, greoaie. neputinta noastra de a-i schimba cursul ne transforma in complicii lui, constienti de propria noastra complicitate, dar incapabili sa schimbam in orice fel raporturile dintre noi insine si timp. in aceasta alianta bizara, noi suntem cei manipulati de propriul destin, prea amplu, in prea stricta legatura cu timpul pentru a putea fi, la randul sau, schimbat. nu stim niciodata cand brusc aceasta forta se va intoarce de partea noastra, ne va surade sau face un semn spre a stii incotro ne indreptam.

tot ceea ce cunoastem este iluzoriu, atemporal. daca stiu cum esti tu in momentul asta, imi este imposibil sa prezic cum vei fi in momentul imediat urmator, sau cum ai fost cu multe momente in urma. daca ma gandesc la tine, distanta face trecerea timpului sa para irealizabila, cand defapt trecerea timpului cunoaste mai multe despre tine decat cunosc eu. numai aceasta calatorie incapatanata si repetitiva a acelor de ceas stie cu cate clipe ti-a imbatranit viata, pe langa cate ganduri a trecut, cate soapte a auzit. stie schimbarile din vocea ta sau miscarea ritmata a degetelor tale cand se joaca impasibil pe masa. stie sa-ti asculte tacerile mai bine, stie ce inseamna fiecare oftat, iti stie privirile secrete pe care, poate, distanta ma va impiedica sa le stiu si eu, vreodata. mersul sacadat al minutelor, orelor, asemenea unui rau care serpuieste printre dealuri si prin munti, acest mers calm, niciodata in intarziere, ne cunoaste destinele, ne innoada sansele, ne desparte si ne apropie ca pe doua scoici care se izbesc una de alta si ricoseaza in sipotele valurilor la mare, regasindu-se un moment in licarirea apei si pierzandu-se apoi la fel de neasteptat in malul asteparii fara sfarsit.

asa ca ne retragem in imaginatie, in amintiri, singurele noastre tertipuri impotriva timpului, singurele lucruri la care putem reveni oricand, la care putem apela pentru compasiune, si regretele unui timp care nu stie decat sa mearga inainte ne cuprind, ne sparg intr-o mie de bucati care spera sa se intalneasca, printre atomi si molecule, inca o data, si inca o data, pana la sfarsitul vremii. in propriile noastre minti putem fi impreuna, existenta timpului o notiune pur abstracta, de care existentele noastre pur imaginative nu atarna nici un pic. dimensiunile se rastoarna in amintirile noastre, si ni se pare pentru un moment, cel mai scurt pe care il putem fura din cand in cand, ca niciodata n-am fost despartiti. dar realitatea este un subordonat fidel timpului, care asculta cu desavarsire de dorintele acestuia, prefacand visul in scrum, aducand imaginatia pe firul actiunilor ce nu se vor petrece niciodata ca in inchipuirile noastre.

in fine, ne inchidem in palate de fildes numite sperante, zavorate cu incapatanare, ascunse de vreme in globuri de cristal. dar si aici timpul isi gaseste puterea, lasandu-ne sa intrezarim toate celelalte momente de speranta, ce asteapta aliniate ca un pluton ironic de executie, fiecare dorinta inceputul si sfarsitul urmatoarei. parca si lacrimile par o jertfa, apa in care timpul sa-si depuna victoriile, una cate una, caci, el, fata de noi, are suficient...timp. pentru el calatoria nu se sfarseste niciodata, caci el este niciodata. in fata lui nu suntem decat inca doua pete de culoare intr-un tablou prea vast si prea abstract pentru a mai conta. nimic nu indupleca timpul, nu-l convinge sa incetineasca, nu-l convinge ca unii oameni vor sa traiasca si ultima secunda. el nu promite nimanui nimic, nu lasa pe nimeni sa guste o data in viata una din secundele ce vor fi. apropie si desparte cu aceiasi usuratate.

asa ca ne vedem, pentru a nu stiu cata oara, prinsi de acest timp, care nu doboara constructii, nu desparte mari sau oceane, nu schimba cursul istoriei, ci doar pe acela al prezentului. in fata lui armele noastre cad, rapuse ca de o boala inexplicabila, iar noi, sortiti esecului perpetuu, nesfarsit, ne departam de noi insine si ne regasim in celalalt. e singurul lucru pe care timpul nu-l poate schimba, diminua, modifica in orice fel. e singurul lucru care ne-a ramas, singurul lucru pe care il aveam de la bun inceput, singurul care poate face fata. si, tacuti, singuri, ne iubim unul pe celalalt, in afara amintirilor, regretelor, iluziilor, sperantelor. e iubire pura, in stadiul ei cel mai inalt, imposibil de inteles, mai ales de catre timp, care nu sta niciodata in loc sa simta, nu se opreste pentru sentimente, pentru a le gusta, pentru a le duce mai departe. dar iubirea sfideaza timpul, supravietuindu-i in fiecare era, epoca, mileniu, secol, iar in fata acestor batalii noi cadem prada singurei noastre alinari:

timpul e unul.

noi suntem doi.