"eu ti-am upgradat sarutul, ti-am iubit necunoscutul"

Ce usor, si totodata greu, ar fi ca toti oamenii sa fie oglinzile celor din jur. M-as uita la tine, si m-as vedea pe mine, si nu as stii niciodata cum sunt eu, pentru tine. N-as incerca sa ma vad prin ochii tai, sa vad si eu ce vezi tu, pentru ca nici tu, la randul tau, uitandu-te la mine, nu ai vedea altceva decat reflexia ta. Cum ar fi, sa nu aflii ce cred ceilalti, sa nu fii nevoit sa speri sa ajungi la fel de bun ca celalalt "tu", ca acea persoana care in mod bizar esti in totalitate tu, dar cu care nu semeni in nici un fel, pentru ca esti un "tu" al celuilalt? Sa nu trebuiasca sa te schimbi niciodata, pentru ca nimeni nu te vede, iar tu te vezi tot timpul la fel.

Am putea trai asa? Am putea trai fara sa stim niciodata nimic altceva despre noi decat ceea ce credem deja? Cine am fi atunci, pentru cei ce conteaza pentru noi? Cum am stii cine conteaza, daca nu am putea niciodata sa-i vedem? Cum as afla tot ceea ce stiu despre tine, tot ceea ce iubesc la tine, toate acele parti din tine care sunt doar ale mele? Cum as putea sa te iubesc, daca uitandu-ma la tine, m-as vedea pe mine?

Si poate totusi atunci ar fi mai putina ipocrizie. Poate daca nu ne va mai cunoaste nimeni, vom putea sa fim in totalitate noi; fara sa ne prefacem, fara sa fie nevoie sa fim pe placul nimanui. Si totusi, cum ne-am prezenta celorlalti? Cine am fii in ochii nostri, cum am putea sa transpunem imaginea asta in ochii cuiva care nu a vazut niciodata nimic altceva decat cum este el? Oare am mai avea aceleasi pareri despre noi insine daca am stii ca nimeni altcineva nu ne-ar putea vedea? Sau am fi tentati sa inventam o noua persoana, sa ne prefacem ca noi suntem acea persoana, pentru ca nimeni nu ar putea sa ne contrazica vreodata?

Am putea sa fim oglinzi? Oare noi, ca oameni, nu traim prea mult din reflexiile celorlati asupra noastra, nu avem prea multa nevoie sa ni se spuna cine suntem? Nu avem noi, totusi, o dorinta netarmuita sa cunoastem mai departe decat propria persoana? Am avea noi atata incredere incat sa ne consolam cu ceea ce ne spun ceilalti ca sunt? N-am vrea sa vedem? Nu ne-am simti, intr-o oarecare masura, limitati, inchisi intr-o lume in care nimic altceva nu mai exista, in care nici macar pareri in afara persoanei noastre nu putem avea?

Am fi, poate, noi cu totul. Noi fara parerea nimanui altcuiva. Dar atunci, cine exact am fi noi?